Scooby Doo, where are you?

Acum cateva saptamani am vazut cateva secvente dintr-un episod nou cu Scooby Doo. Nu stiu daca neaparat era nou sau faptul ca era produs in format digital i-a insuflat un aer actual, insa acest detaliu e lipsit de importanta.

Scooby Doo si gasca sa de copii bagareti va ramane un clasic indiferent de cate variante ale acestuia vor fi produse de-acum inainte.

Nu l-am privit niciodata in mod serios, dar dupa analiza facuta pe Tom&Jerry am inceput sa vad desenele animate intr-o alta lumina.

Scooby este fara doar si poate emblema luptei impotriva ipocriziei. Pentru cei care sunt familiarizati cu productia in discutie argumentele sunt de prisos, insa pe scurt povestea sta in felul urmator...

In primul rand, fiecare episod aduce in discutie un alt personaj raufacator (dovada a multiplelor forme pe care ipocrizia le poate lua) care in ciuda aparentelor reuseste sa isi faca jocul pana cand Scooby&co ii iau cazul la puricat si ajung sa il demaste.

Eforturile teatrale sunt pe masura scopurilor: respectivul se camufleaza, ascunzandu-se in spatele unui costum sau a unei masti pentru a insufla teroare in societate, continuandu-si totodata existenta intesata de minciuni de complezenta.

Pe rand am avut de-a face cu stafii, monstri marini, calareti fara cap, mumii, varcolaci sau extraterestri, ca sa enumar doar cateva personaje ce au materializat pe rand diverse atribute negative ale caracterului uman.

Analizand indeaproape detaliile, se dovedeste intotdeauna ca agenda ascunsa a ipocritilor poate fi scoasa la iveala in ciuda amenintarilor aduse de simbolul insusit. Teama de consecintele adevarului nu sta in calea micilor detectivi, fiind condusi de o sete nestavilita de a face lumina acolo unde ipocrizia nu permite razelor soarelui sa mai patrunda, aducand in final o unda de speranta acolo unde fatarnicia a sadit doar deznadejde.

Cu toata aceasta perseverenta, lupta nu se castiga nicioadata usor. Iar gasca de copii si catelul lor naravas ne dau pe tava instrumentele de care e nevoie pentru a o duce la bun sfarsit:

- inteligenta si cultura prin Velma,

- spiritul ager si rezistenta fizica din partea lui Freddy,

- compasiunea si creativitatea lui Daphne si, nu in ultimul rand,

- prezenta de spirit si optimismul lui Shaggy.

Toate fiind completate de nasul fin pentru abureala a lui Scooby.

Ipocrizia e un dusman puternic, tocmai de aceea e nevoie de un complex de atribute care sa ajute la strangerea dovezilor, sa le puna cap la cap si sa insufle curajul de a-si asuma responsabilitatea rezultatului.

Cu siguranta ca pot aparea obstacole pe parcurs insa, asa cum arata experienta, minciuna are picioare scurte si numai teama o poate ajuta sa isi continuie maratonul.

Luand in considerare cele de mai sus, nu credeti ca suntem indreptatiti sa strigam mult prea des: "Scooby Doo, where are you?"

Vorbe de ocara

Da, stiu ca suntem in post si ca e o perioada de curatenie spirituala, si tocmai de aceea voi sta departe de linia ce nu ar trebui trecuta... Totusi simt nevoia sa ma exprim...

Suntem un popor destul de creativ din punct de vedere al injuraturilor, nimeni nu tagaduieste asta... insa cred ca ne complacem cu niste expresii devenite deja clasice si lumea nu isi mai da silinta sa inoveze, sa gandeasca in afara constrangerilor, sa isi personalizeze mesajul.

Adevarul e ca ne multumim sa pastram registrul vulgar cu gandul ca receptorul, indiferent de nivelul sau de cultura, va intelege ideea. In alte cuvinte, ar fi chiar aiurea sa emiti o insulta iar persoana sa nu o ia ca atare. Decat daca respectivul e cat dulapul si atunci e mai bine sa nu o faca.

De exemplu, as simti cum imi vrea cineva raul auzind "calca-mi-ai camasile de bumbac 100% cat te-or tine puterile!"

Dar cuiva care nu a calcat o astfel de camasa in viata lui, sau nici nu s-a "distrat" vreodata cu un calcator, nu i se va parea batjocoritor.

Tot in aceeasi idee, "strange-mi-ai frunzele uscate de nuc, in fiecare zi de toamna!" chiar doare pentru ca stiu cate frunze poate duce un nuc... nu e neaparat jignitor, dar de bine tot nu e.

Alte exemple... "numerota-mi-ai arhiva pana nu mai vezi bine" sau "plictisi-te-ar portarul cu povestile lui din armata".

Si cred ca fiecare poate gasi in drama lui zilnica exemple de genul care chiar daca nu se aplica oricui, pot rezona mult si bine in mintea "ocaratilor" cu semne de intrebare: "totusi, ce a vrut sa zica?!?"

Tom si Jerry, dupa 20 de ani

Probabil vor exista cateva priviri ciudate cu privire la subiectul care mi-a strafulgerat mintea intr-o dimineata, pe cand ma pregateam pentru serviciu. Da, e posibil sa fi avut creierul muuult prea odihnit, insa nu sunt genul care sa se planga de asa ceva.

In fine, ma gandeam ca "Tom si Jerry" (da, desenul animat) e metafora pentru fuga neincetata dupa realizarea unui vis. Si nu a oricarui vis, ci a unuia impus. Tocmai de aceea nu e tocmai un vis, ci mai degraba un tel izvorat din constrangerile societatii.

Tom, in momentele lui de relaxare, cand nu e intaratat de stapana, presat de alte pisici sau animat de instinctele de felina, chiar reuseste sa convietuiasca alaturi de bietul soricel. Insa de fiecare data cand se asterne pacea intre cei doi, societatea dicteaza ca Jerry trebuie persecutat.

Tom trebuie sa recunoastem ca este perseverent. Asa cum e, cu mijloacele si metodele pe care le are la dispozitie, isi da toata silinta sa isi indeplineasca de fiecare data misiunea. Insa obiectivul e de-a dreptul imposibil de atins, intrucat nu tin minte niciun episod in care motanul sa fi fost triumfator.

Si uite asa, Tom da trup si suflet pentru un tel care nu il face nici mai fericit, nici mai satul, nici mai linistit.

Drept dovada, intr-un episod plin de zapada, cand reuseste sa il arunce pe bietul soarece in gerul necrutator, tot nu reuseste sa aiba liniste sufleteasca... imaginea nevinovatului persecutat pe nedrept il bantuie si il framanta pana isi repara greseala.

Totusi, perseverenta lui Tom poate parea absurda. Dupa atatia ani ar fi trebuit deja sa realizeze ca nu poate fi fericit urmarind un ideal impus de altii. Normal ar fi fost sa isi gaseasca la un moment dat un drum al lui care sa ii aduca implinire. Insa cred ca e atat de indoctrinat de sistem incat pur si simplu nu reuseste sa discearna intre propriile sentimente si ceea ce i-a fost inoculat in tot acest timp.

Daca nu ar fi atat de amuzant, ar fi chiar trist. Si totusi, lasand la o parte comparatia exagerata dintre un desen animat si societatea in care traim, copilul din mine savureaza de fiecare data episoadele cu Tom si Jerry de parca ar fi difuzate pentru prima data iar deznodamantul e cu adevarat o surpriza... il prinde de data aceasta sau ii scapa?